30 decembrie 1989

“Sunteţi puţini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forţă şi graţie; şi totuşi mulţi, dacă aţi putut face cu putinţă, hrăni şi cauţiona ororarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulţi-puţini, vă adresez următoarea chemare:
Lăsaţi o respiraţie mai lungă între ultimul omagiu pe care l-aţi scris, între ultima şedinţă în care v-aţi exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceauşescu la cel de al XIV-lea Congres şi adeziunea grăbită pe care aţi venit să v-o daţi în zilele în care timişorenii nu terminaseră să-şi îngroape morţii şi în care sângele de pe bulevardul Magheru şi din Piaţa Palatului nu se zvântase încă.
Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. Lăsaţi să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiţi o vreme stingheri.
Nu mai apăreţi la televiziune.
Nu mai scrieţi în ziare.
Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună.
Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiţi o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “conştiinţă”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinaţi aceste cuvinte.
Renunţaţi la alibiuri morale spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul ca să puteţi face din când în când binele.
Să nu vă fie frică, ci doar din când în când, o lungă şi insuportabilă ruşine. Căutaţi atunci un părinte care şi-a pierdut zilele acestea copilul şi cereţi-i iertare.
Intraţi în noul an meditativi. Şi aprindeţi o lumânare pentru cei morţi şi pentru voi.
Iar dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi.”

Gabriel Liiceanu, 30 decembrie 1989